erau zile cand veneam la tine si inchideam ochii si eu si tu si lumea isi regasea magia iar noi copilaria. si eram asa de roz si de altfel. fericite. am avut grija una de alta si ne-am facut oameni iar recunostiinta mea nu cunoaste limite. m-ai invatat cum sa vad frumosul, cum sa rad si sa plang si sa accept si sa ma enervez. am stat noptile impreuna la telefon sau in scris si am avut ore doar ale noastre. m-ai pazit de mine si asta a fost cu adevarat greu. te-am facut sa plangi si imi pare rau, nu a fost din cruzime desi poate asa a parut atunci. si tu pe mine, dar nu a contat. ai facut sa curga dunarea in mine. ai facut sa nu mai plec de nebuna singura, fara nimeni. m-ai invatat sa cer ajutor. m-ai scos de sub birouri atunci cand nu stiam unde altundeva sa fug. nu te-am recunoscut atunci.
nici acum.
multumesc.
pe curand...
