I may be your Annie...

http://vimeo.com/12562270

M-am indragostit de tine si e asa de ciudat... pentru ca vechea eu ar fi plans, ar fi urlat, ar fi trantit, s-ar fi inchis in ea de frica distantei atat de mari, de frica timpului, a imposibilitatii sanselor, a codului postal diferit care desigur, daca e sa fim cinstiti si pragmatici este o problema. Dar apoi m-am linistit. Am o seninatate pe care nu am avut-o niciodata pana acum si nu cred ca esti tu cauza ei. Desigur, esti total diferit de orice pana acum. Dar nu e vorba de siguranta ca vei fii acolo, ca ma vei iubi indiferent ( si prin indiferent nu zic si atunci cand voi fi grasa cat persoanele 3 in 1 cu balsam, indiferenta, prea ocupata, mai putin blanda, mai putin eleganta ) ci simt un calm adanc pentru ca am construit altceva in lunile astea, fara sa ne dam seama. Iti sunt recunoscatoare ca mi-ai dat voie sa iubesc pe cineva ca tine, convins, ambitios, dur, ca mine. Dar si cu toata duritatea ta e imposibil sa ascunzi bunatatea din spate. Am ras impreuna si ne-am simtit acasa, ba am inceput sa ii zicem acasa fara sa ne dam seama. Ma gandesc la tine si in ciuda faptului ca ma trece un fior care, desi se aseaza in spatele sternului si bate in el ca un tobosar la pedala dubla, imi zambeste jucaus si imi sopteste incet "O sa fie bine! E in regula." 
Iti multumesc pentru ca ne iubim in timpul carierei noastre si nu pe langa ea cum fac toate cuplurile, a mea a fost importanta si prioritara si a ta a fost importanta si la fel de prioritara. E ceva special.
Iti multumesc ca ma faci sa ma simt cea mai frumoasa, cea mai eleganta, cea mai blanda, cea mai inteligenta si cea mai speciala fata pe care ai cunoscut-o. Ma faci sa plang de bucurie cand ma gandesc la asta. Sper ca stii ca simt la fel. 
Iti multumesc ca nu imi e frica. Nu stiu de ce dar nu imi este. 
Iti multumesc ca ma faci sa ma gandesc non-stop la actiunile mele, cu sau fara tine, ai aprins ceva in mine de care habar nu aveam ca ma pot folosi. 
Iti multumesc ca esti mandru de mine cand suntem impreuna cu prieteni sau oameni si simti ca o ai de mana pe cea mai cea fata din incapere. Ma face sa vreau sa fiu cea mai cea, si mai tot timpul reusesc. 
Iti multumesc ca razi cu mine atunci cand prietenii tai incearca sa faca glume prostesti pe seama mea nu le iese si se enerveaza din cauza asta. Si pentru ca esti si mai mandru de mine din cauza asta.
Iti multumesc ca ai incercat sa gatesti vegan. Ai fost minunat. Si iti multumesc ca ai reusit sa strici bananele incercand sa le prajesti in tigaie. Ai fost cel mai dulce de pe planeta. 
Iti multumesc ca mereu vii sa ma salvezi cand ma pierd. Mereu. Esti minunat. Si te astept.

O fata de 50 de kilograme si o tona de sperante

Nu stiu ce e in inima mea de ceva vreme... o simt acolo cum se zbate si striga si ma cheama sa imi amintesc ceva ce am uitat sau sa vad ceva ce am trecut cu vederea. Dar indiferent cat incearca sa ma atentioneze, sa ma traga de urechi, ramane acolo pierduta printre tristeti si frici, in fata celor ce urmeaza sa vina si in spatele celor ce au plecat, ca o masina care pastreaza distanta regulamentara. Uneori se mai opreste sa se lase prinsa din urma de cineva pe care il decid a fi vrednic sa afle cate ceva, sa o vada si sa rada cu ea. Si apoi si acel cineva dispare asa cum piere lumina in ochii cuiva care in urma cu ceva timp vedea divinul in univers si revarsa senzatia de uimire a unui copil care descopera electricitatea. Si odata plecat, ea ramane zdruncinata, agatata ca un sol care fusese pe portativ dar el a disparut - si acum nu mai e un sol... e doar o patrime... o oarecare patrime, fara definitie, fara context si fara viitor, caci e nerezolvata, ca o simfonie fara tonica.
Si ea, inima mea, mai face din cand in cand decizii de capul ei, ca si cum ceilalti doi vecini ai ei, mintea si corpul i-ar apartine in totalitate. Ea de fapt avusese puterea dintotdeauna dar ii lasa pe ei doi in iluzia lor de control atat timp cat evenimentul curent nu era de importanta majora. Doar ca ei nu ii pasa atunci cand, dupa ce a iubit fara margini si a dat la fel, obiectul iubirii dispare si o lasa singura. Ea si-a indeplinit scopul. Scopul e iubirea si nu impartirea iubirii. Si deci rana ce ramane e nu a ei, nici nu o atinge. Oare?
M-am indragostit de tine cand mi-ai aratat iubirea pentru univers si infinit, pentru necunoscut si fizica ce incearca in zadar sa explice concepte pe care mintea umana nu e menita sa le inteleaga si nu e capabila sa le urmareasca. Si apoi ai pierit impreuna cu neincrederea ta, cu ideea ca intreaga existenta umana e inutila, nesemnificativa si iluzorie intr-un univers al corpurilor ceresti de milioane de ori mai mari ca noi. Si deci iubirea a devenit la fel de nesemnificativa, mica, la fel ca inima unei fete de 50 de kilograme si o tona de sperante.