A tine

Draga mamaie,

in ciuda apelativului complet lipsit de originalitate si inspiratie nu gasesc un cuvant care sa fie mai potrivit si mai revelator pentru tot ceea ce esti tu pentru mine. S-au facut astazi 3 luni si desi incerc sa ma preocup cu invatat si citit, fugit prin oras, iesit la intalniri nesemnificative cu baieti buni dar nenorocosi caci m-au gasit pe mine in stadiul in care nici nu stiu unde-i inainte si unde-i inapoi,tot nu reusesc sa inteleg ce s-a intamplat... 

Ma invelesc cu paturile tale, incalzesc mancarea in oalele pe care tu nu le foloseai pentru ca vroiai sa le pastrezi pentru atunci cand e cu adevarat nevoie si ma uit pe geamurile pe care tu le-ai fi spalat de 3 ori in astea 3 luni si pe care eu nici macar nu le-am atins. Si totul e extrem de sinistru. Nu pentru ca lumea umbla in negru, trista si pierduta. Ci pentru ca lumea se pierde. Cei pe care i-ai adus mereu impreuna se pierd unul de celalalt si nici nu isi dau seama de ce. Pentru ca nu ne mai vedem duminica- fiecare vrea sa doarma. Sau sa stea. Sau sa se uite la finala de la tenis. Pentru ca pe Papa nu mai vin sa il mai viziteze caci vorbeste prea mult...probabil...nu mi se pare desi stau cu el cel mai mult dintre toti. 

Sunt atatea de ales, atat de multe chestii pe care trebuie sa le decid si nici nu stiu de unde sa incep iar tu m-ai fi luat si m-ai fi asezat la masa si le-ai fi luat una cate una pana cand totul ar fi facut sens...Au trecut trei luni de zile si lumea rade. Si eu rad si mi se pare sinistru pentru ca mi se zice "te comporti foarte elegant" sau "you're handling it very well" desi habar n-are nimeni cum ma simt. Si nu vede nimeni in spatele faptului ca nu vreau ca nimeni sa vada. Probabil ca mai demult ar fi fost cineva care ar fi vazut dar toti sunt preocupati de propria existenta- asa cum si trebuie sa fie. Caci lumea nu se opreste din mers doar pentru ca te-ai oprit tu. Ma gandesc. 

Stii ca m-am saturat sa fiu eleganta? Atat de mult timp mi-am dorit doar sa fiu asemenea idealului meu de eleganta si acum ca toti imi spun cat de eleganta sunt imi dau seama ca mi-am dorit o mare prostie....Caci am ramas intr-adevar singura, ca o lady, cu a ei cutie de probleme de rezolvat in privat. Intr-atat de privat incat e prea privat...
Ma intreb daca sunt cu adevarat indragostita...Presupun ca nu din moment ce imi pun intrebarea asta. Dar voi fi vreodata? Sau va trebui sa ma decid ca e cazul sa aleg pentru ca oricum nu ma voi indragosti iremediabil si irecuperabil de cineva care sa existe...
Si ma intreb daca am vreo sansa de a fi un medic cum imi imaginez ca ar trebui sa fiu. Momentan nu cred. Simt chiar contrariul...
Ma intreb daca la 80 de ani voi fi fericita ca am ales medicina si nu muzica. 
Si ma intreb daca voi regreta ca nu am luptat mai mult pentru acele lucruri care au contat cu adevarat. 
Oare am fost stupid de loiala? Stupid de increzatoare? Prea naiva?
Tu mi-ai fi aranjat toate chestiile astea in cap si mi-ai fi dat raspunsul fara sa imi dai cu adevarat raspunsul pentru ca m-ai fi facut sa mi-l dau eu singura. 

Si imi e dor de cat de frumos miroseai. Nici a flori, nici a parfum. A tine.

Nu pot...

Imi e dor de tine.
Atat de mult. 
Am luat ieri cel mai greu examen din 6 ani de facultate. Se zice ca daca treci de gineco poti sa iti faci parafa...Probabil ca ar trebui sa dau comanda, ma gandesc. Dar imi aduc aminte ca erai asa de mandra de mine si erai fericita ca vreau sa fiu doctor. Si imi ziceai ca vrei sa vii la festivitatea de absolvire. N-as fi vrut sa am pe nimeni acolo mai mult decat pe tine. 

Stau in casa si toate lucrurile sunt ale tale. E ciudat sa umblu cu ... scortisoara si sa iau chestii din camara, sa arunc calendarul ca e 2014...Imi e dor sa ma mangai pe fata cum faceai...Cu mainile tale frumoase si bune. Sau sa imi desfaci portocale nufar. Nimeni nu stie. 

Te opresti din simtit pentru ca trebuie sa faci chestii, sa treci peste. Si lumea pare bine...Par ca se simt bine. Se fac doua luni si ma simt ca si cum nu s-a schimbat nimic. Trec mereu pe la spital si imi e scarba de etajul 5. Stiu camera si o vad pe doctorita si... In casa mai sunt toate medicamentele si seringile si perfuziile si tot ce trebuia sa te faca sa te simti mai bine. Ai avut atatea retete...In cutia aia. Si toata casa e a ta si tu nu esti si nu inteleg cum functioneaza asta cu traitul acolo unde nu esti si acum ca s-a terminat cu ginecologia, cu nedormitul, ne-spalatul, ne-mancatul cate trei zile, cu cititul si invatatul pe banda...Nu mai pot sa nu ma mai gandesc si... Sunt groaznica si mi-as dori sa vii sa ma certi si sa imi zici cat de dezordonata sunt si cat de suparata esti pe mine. Sau sa vorbim cum vorbeam si sa ma intelegi cum faceai tu...Parca stiai cum simt. 

Nu am putut sa vorbesc cu tine...dupa ce ai plecat. Pentru ca nu am putut si probabil ca era mai bine. Ti-am stricat o tigaie. Am incercat sa gatesc si am esuat lamentabil. Papa nu prea vrea sa manance mancare sanatoasa si presupun ca esti suparata pe mine ca nu sunt mai convingatoare. As vrea sa putem sa vorbim. Imi e asa frica. 
Mi-au spus ca sunt dovada ca femeile nu stiu care este locul lor in societate. Pentru ca vreau sa fiu chirurg. Si mi-au zis ca "Ce? Vrei sa vina sotul tau acasa si sa stea drept in fata ta?". Si ca nu o sa stea nici unul cu mine. Ca nu o sa ma vrea nimeni. Ca habar nu am ce vreau, ca nu stiu ce e o garda...Stiu..Am facut si 40 de ore...Ca nu o sa fiu decat singura si ca nu stiu ce vreau. Probabil ca au dreptate. Cine stie. Tu ai fi stiut ce sa imi zici. 

Dar datorita tie sunt "classy". Mi se zice tot mai des. Si e datorita tie. Ti-am luat bluza aia neagra cu dantela. Nu o port dar tie iti statea frumos. Iti port alte bluze care miros a tine... Dar imi e frica pentru ca...in curand nu o sa mai am bluze pe care sa le mai iau care sa miroasa a tine. 
Ma simt ca o nebuna. 

M-am gandit sa iti mai scriu...de acum incolo. 

I may be your Annie...

http://vimeo.com/12562270

M-am indragostit de tine si e asa de ciudat... pentru ca vechea eu ar fi plans, ar fi urlat, ar fi trantit, s-ar fi inchis in ea de frica distantei atat de mari, de frica timpului, a imposibilitatii sanselor, a codului postal diferit care desigur, daca e sa fim cinstiti si pragmatici este o problema. Dar apoi m-am linistit. Am o seninatate pe care nu am avut-o niciodata pana acum si nu cred ca esti tu cauza ei. Desigur, esti total diferit de orice pana acum. Dar nu e vorba de siguranta ca vei fii acolo, ca ma vei iubi indiferent ( si prin indiferent nu zic si atunci cand voi fi grasa cat persoanele 3 in 1 cu balsam, indiferenta, prea ocupata, mai putin blanda, mai putin eleganta ) ci simt un calm adanc pentru ca am construit altceva in lunile astea, fara sa ne dam seama. Iti sunt recunoscatoare ca mi-ai dat voie sa iubesc pe cineva ca tine, convins, ambitios, dur, ca mine. Dar si cu toata duritatea ta e imposibil sa ascunzi bunatatea din spate. Am ras impreuna si ne-am simtit acasa, ba am inceput sa ii zicem acasa fara sa ne dam seama. Ma gandesc la tine si in ciuda faptului ca ma trece un fior care, desi se aseaza in spatele sternului si bate in el ca un tobosar la pedala dubla, imi zambeste jucaus si imi sopteste incet "O sa fie bine! E in regula." 
Iti multumesc pentru ca ne iubim in timpul carierei noastre si nu pe langa ea cum fac toate cuplurile, a mea a fost importanta si prioritara si a ta a fost importanta si la fel de prioritara. E ceva special.
Iti multumesc ca ma faci sa ma simt cea mai frumoasa, cea mai eleganta, cea mai blanda, cea mai inteligenta si cea mai speciala fata pe care ai cunoscut-o. Ma faci sa plang de bucurie cand ma gandesc la asta. Sper ca stii ca simt la fel. 
Iti multumesc ca nu imi e frica. Nu stiu de ce dar nu imi este. 
Iti multumesc ca ma faci sa ma gandesc non-stop la actiunile mele, cu sau fara tine, ai aprins ceva in mine de care habar nu aveam ca ma pot folosi. 
Iti multumesc ca esti mandru de mine cand suntem impreuna cu prieteni sau oameni si simti ca o ai de mana pe cea mai cea fata din incapere. Ma face sa vreau sa fiu cea mai cea, si mai tot timpul reusesc. 
Iti multumesc ca razi cu mine atunci cand prietenii tai incearca sa faca glume prostesti pe seama mea nu le iese si se enerveaza din cauza asta. Si pentru ca esti si mai mandru de mine din cauza asta.
Iti multumesc ca ai incercat sa gatesti vegan. Ai fost minunat. Si iti multumesc ca ai reusit sa strici bananele incercand sa le prajesti in tigaie. Ai fost cel mai dulce de pe planeta. 
Iti multumesc ca mereu vii sa ma salvezi cand ma pierd. Mereu. Esti minunat. Si te astept.

O fata de 50 de kilograme si o tona de sperante

Nu stiu ce e in inima mea de ceva vreme... o simt acolo cum se zbate si striga si ma cheama sa imi amintesc ceva ce am uitat sau sa vad ceva ce am trecut cu vederea. Dar indiferent cat incearca sa ma atentioneze, sa ma traga de urechi, ramane acolo pierduta printre tristeti si frici, in fata celor ce urmeaza sa vina si in spatele celor ce au plecat, ca o masina care pastreaza distanta regulamentara. Uneori se mai opreste sa se lase prinsa din urma de cineva pe care il decid a fi vrednic sa afle cate ceva, sa o vada si sa rada cu ea. Si apoi si acel cineva dispare asa cum piere lumina in ochii cuiva care in urma cu ceva timp vedea divinul in univers si revarsa senzatia de uimire a unui copil care descopera electricitatea. Si odata plecat, ea ramane zdruncinata, agatata ca un sol care fusese pe portativ dar el a disparut - si acum nu mai e un sol... e doar o patrime... o oarecare patrime, fara definitie, fara context si fara viitor, caci e nerezolvata, ca o simfonie fara tonica.
Si ea, inima mea, mai face din cand in cand decizii de capul ei, ca si cum ceilalti doi vecini ai ei, mintea si corpul i-ar apartine in totalitate. Ea de fapt avusese puterea dintotdeauna dar ii lasa pe ei doi in iluzia lor de control atat timp cat evenimentul curent nu era de importanta majora. Doar ca ei nu ii pasa atunci cand, dupa ce a iubit fara margini si a dat la fel, obiectul iubirii dispare si o lasa singura. Ea si-a indeplinit scopul. Scopul e iubirea si nu impartirea iubirii. Si deci rana ce ramane e nu a ei, nici nu o atinge. Oare?
M-am indragostit de tine cand mi-ai aratat iubirea pentru univers si infinit, pentru necunoscut si fizica ce incearca in zadar sa explice concepte pe care mintea umana nu e menita sa le inteleaga si nu e capabila sa le urmareasca. Si apoi ai pierit impreuna cu neincrederea ta, cu ideea ca intreaga existenta umana e inutila, nesemnificativa si iluzorie intr-un univers al corpurilor ceresti de milioane de ori mai mari ca noi. Si deci iubirea a devenit la fel de nesemnificativa, mica, la fel ca inima unei fete de 50 de kilograme si o tona de sperante.

nu stiu

Daca as avea o conversatie odata cu soarele l-as ruga sa mi te dea inapoi, nu pentru ca erai raza care ma insenina si care ma purta prin viata fara sa ma tem, ci pentru ca crezusem intotdeauna ca sunt si eu asta pentru tine. Nu dintr-o nevoie patologica de sti ca cineva are nevoie de mine ci simplu pentru ca mi-a placut sa te tin de mana mergand prin viata, pentru ca am crezut ca mana in mana putem sa ne impingem reciproc la lucruri marete. La ceea ce ne-ar implini sufletul. L-as ruga sa ne dea voie sa ne cernem din nou printre frunze crude si sa ne scurgem in stropi de roua pe iarba necalcata. L-as intreba daca putem sta din nou pe crengi ale copacilor bicentenari fluierandu-ne reciproc muzica dinauntru. L-as intreba daca nu putem amana momentul pe care l-am discutat noi inainte sa venim aici, cand am decis impreuna ca invatam sa iertam prin cum actionam fiecare catre celalalt - nu am uitat cine esti si nu o sa uit. Refuz sa ignor lumina din tine chiar daca nu mai zburda si inspre mine.
Ieri mi-a fost frica. As fi vrut sa fug inspre tine si sa te rog sa ma asculti si sa imi spui ce sa fac. As fi vrut sa sar la tine in brate si sa ma iei si sa ma aperi cum faceai si sa imi zici ca va fi totul bine si ca nu trebuie sa imi fie frica si ca nu ma poate rani nimeni. Ieri am stralucit printre frunze negre si am crezut ca nu mai pot fugi de acolo. Am crezut ca o sa ma inghita bezna si ca voi putea iesi de acolo doar cand m-a mancat de tot. Nu mi-a fost niciodata asa de frica. Niciodata.

Am plecat

Cand am fost copil mi-am facut o casa intre ramurile sufletului tau. Si tu in al meu - erau inrudite, erau la fel doar pe alte culori. A mea era verde. Si mi-am adus acolo porcusorul de guineea, mi-am pus ghivece cu flori si am facut un raft cu toate cartile importante ale vietii noastre, pe care le-am pus una cate una acolo. Si am adus un gramofon si discuri, papuci de balerina si panglici roz, sailor moon pe CD, hartie colorata si stilouri, pixuri colorate. Si am pus draperii la ferestre, frumoase si colorate, cu floricele, si am avut parola de intrat, si chei. Doar eu si cu tine am avut cheie - si pentru casa mea si pentru casa ta. 
Si ma intorc acum la niste scanduri verzi, draperii rupte, nu mai e covor pe jos si nici ceai in dulap. Si e cu capul in jos, e totul cu capul in jos. Porcusorul a fugit, florile mi-au murit - florile imi mureau mie oricum, aveam noroc ca le udai tu...Papucii de balerina au disparut si cartile s-au udat.
Ti-am spart cani din greseala, si stiu ca am scapat apa pe tabloul pe care il pictasei - dar am incercat sa il repar, cum am putut. Si tu ai spart dar nu le-am numarat. Mereu am crezut ca cioburile aduc noroc, ca esarfele luate de vant s-au dus si-i bine.
Si nu vreau sa plec din locul unde am crezut ca o sa am o casa pentru totdeauna, unde am crezut ca o sa ne dam in leagan toata viata, si cand o sa avem 80 de ani. Ba da, vreau sa plec. Si nu pot - nu m-ai invatat cum sa fiu fara tine si fara casa mea. 
La mine te asteapta mereu ceai cald pe masa, muzica si prajiturele calde si tu nici macar nu mi-ai udat florile. 
As vrea sa stii, as vrea sa pot sa iti spun si nu pot, nu iese nimic. As vrea sa simti cum ziceai odata ca ma simti, cum apareai. 
Dar am ramas in urma, ca nisipul in clepsidra, ca apusurile pierdute pe ape. Ca un cantec pe care l-ai simtit si nu l-ai cantat. 

septembrie

erau zile cand veneam la tine si inchideam ochii si eu si tu si lumea isi regasea magia iar noi copilaria. si eram asa de roz si de altfel. fericite. am avut grija una de alta si ne-am facut oameni iar recunostiinta mea nu cunoaste limite. m-ai invatat cum sa vad frumosul, cum sa rad si sa plang si sa accept si sa ma enervez. am stat noptile impreuna la telefon sau in scris si am avut ore doar ale noastre. m-ai pazit de mine si asta a fost cu adevarat greu. te-am facut sa plangi si imi pare rau, nu a fost din cruzime desi poate asa a parut atunci. si tu pe mine, dar nu a contat. ai facut sa curga dunarea in mine. ai facut sa nu mai plec de nebuna singura, fara nimeni. m-ai invatat sa cer ajutor. m-ai scos de sub birouri atunci cand nu stiam unde altundeva sa fug. nu te-am recunoscut atunci.
nici acum.
multumesc.
pe curand...