nu stiu

Daca as avea o conversatie odata cu soarele l-as ruga sa mi te dea inapoi, nu pentru ca erai raza care ma insenina si care ma purta prin viata fara sa ma tem, ci pentru ca crezusem intotdeauna ca sunt si eu asta pentru tine. Nu dintr-o nevoie patologica de sti ca cineva are nevoie de mine ci simplu pentru ca mi-a placut sa te tin de mana mergand prin viata, pentru ca am crezut ca mana in mana putem sa ne impingem reciproc la lucruri marete. La ceea ce ne-ar implini sufletul. L-as ruga sa ne dea voie sa ne cernem din nou printre frunze crude si sa ne scurgem in stropi de roua pe iarba necalcata. L-as intreba daca putem sta din nou pe crengi ale copacilor bicentenari fluierandu-ne reciproc muzica dinauntru. L-as intreba daca nu putem amana momentul pe care l-am discutat noi inainte sa venim aici, cand am decis impreuna ca invatam sa iertam prin cum actionam fiecare catre celalalt - nu am uitat cine esti si nu o sa uit. Refuz sa ignor lumina din tine chiar daca nu mai zburda si inspre mine.
Ieri mi-a fost frica. As fi vrut sa fug inspre tine si sa te rog sa ma asculti si sa imi spui ce sa fac. As fi vrut sa sar la tine in brate si sa ma iei si sa ma aperi cum faceai si sa imi zici ca va fi totul bine si ca nu trebuie sa imi fie frica si ca nu ma poate rani nimeni. Ieri am stralucit printre frunze negre si am crezut ca nu mai pot fugi de acolo. Am crezut ca o sa ma inghita bezna si ca voi putea iesi de acolo doar cand m-a mancat de tot. Nu mi-a fost niciodata asa de frica. Niciodata.